Mă minunez amintindu-mi toţi anii aceia de şcoală în care am acceptat atâta constrângere, atâta formalism. În şcoala generală nu îndrăzneam să-mi exprim nicio părere, în caz că aveam aşa ceva, nu ştiu dacă s-a-ntâmplat. Mă străduiam să împlinesc cât mai exact cerinţele, în ciuda absurdităţii lor sau tocmai de aceea, din cauză că proveneau dintr-o sferă inaccesibilă. Profesoara de română ne dicta de pe foile ei comentarii la fiecare text literar şi ne dădea ca temă să învăţăm pe de rost acel comentariu, cuvânt cu cuvânt, ca pe o poezie. (Într-a cincea avusesem o altă profesoară, mai umană dar exagerat de înclinată spre categoria dulceagului. Atenţia ei cea mai mare era la felul cum ne împodobeam grafic caietul de lecturi – aşa cum ne învăţase ea: să desenăm pe fiecare pagină a caietului de dictando de 200 de file pergamentul acela stilizat ca un sul desfăşurat; pe margini, în afara răvaşului, puteam să umplem cu diverse culori, steluţe sau figuri inspirate de povestea istorisită pe răvaş. Parcă mă bucuram să o fac atât de fericită pe doamna profesoară când mă duceam la ea cu caietul meu, în care adăugasem şi câte un desen emblematic la începutul şi la sfârşitul fiecărui rezumat.)

Pe profesoara „dictatoare” am avut-o pe urmă până la sfârşitul clasei a opta. Era şi sub aspect fizic o prezenţă dură. Părul grizonant îi era mereu coafat ţeapăn, ca o cască cu câteva ondulaţii cioplite în cozoroc. Sub ondulaţia cea mare de pe frunte, faţa rotundă şi albă cu nas mic şi sprâncene ultra-pensate era punctată de o pereche de ochi ucigători, rotunzi şi ei, veşnic scăpărând raze reci, adesea mijind ca să ţintească razele focalizat spre un anume elev netrebnic sau spre întregul regiment de soldăţei. Avea palmele mari şi grele. Pe fete nu mai ştiu dacă le lovea, poate că lor le era suficientă plesnirea verbală grosolană. Dar colegii băieţi cred că n-au primit palme mai zdravene în vieţile lor. Eu vedeam de aproape aceste mâini doar când îmi treceau notele de 10 în carnet.

Primul comentariu pe care ni l-a dictat avea doar două pagini de caiet mic, la Bade Ioane, era floare la ureche. Am primit tema de a-l învăţa pe de rost ca pe o provocare ludică, era ceva cu totul nou să memorez proză de vreme ce până atunci nu memorasem decât versuri. Numai că pe urmă, nebuna de profă a ridicat ştacheta la 4 pagini, 5, 6… 10 sau mai multe. Numai dictările ar fi fost destul ca să ne treacă tot cheful. Iar la teze trebuia să ne amintim un pachet întreg de asemenea comentarii. Devenise greoi şi stresant dar mă simţeam obligat să-mi menţin poziţia de soldat fruntaş cu care mă afirmasem. Pentru unii era chiar imposibil. Nu ştiu care dintre noi, eu sau viitorii corijenţi, prinsese un dezgust mai mare de orele de română.

Comentariile, cred că nu mai e nevoie să spun, erau reci ca laserele din ochii zbirei. Nu luminoase, în niciun caz luminoase. Ca nişte incantaţii magice urmau să ne ajute să intrăm la liceu, să ne deschidă porţile vieţii! Mă duceam cu ele şi la olimpiade, unde bineînţeles că nu mergeam din proprie vrere; la faza pe municipiu luam o notă medie cu care eram decent scos din concurs, pentru a reveni la fel de contrariat faţă de pretenţiile absurde ale învăţaţilor acestei lumi cum fusesem şi înainte. Nu făceam nicio legătură între poveştile şi cărţile adorate pe care le citeam ca „lectură particulară”, viaţa mea perfectă care nu avea parte de devierile de la normalitate apărute în cărţi şi lecţiile de la şcoală, alcătuite din fraze bombastice, protocolare. Rămâne o mirare.

Pentru a finaliza portretul falsei profesoare ce trimite la Trunchbull din Matilda lui Roald Dahl mai trebuie spus că nu era nici grasă, nici sportivă şi nu avea nici centiron, jambiere sau bocanci. Era, tocmai dimpotrivă, adepta stilului elegant, acea eleganţă a taioarelor crem, liliachii, griulii sau muştării, la care se asortează o broşă, nişte cercei de grande dame, neapărat fard colorat pe pleoape. Bluze moarate cu pliuri la mâneci şi fundă la gât. Și pantofi cu tocuri în care să se înfigă picioarele trupeşe izvorâte din fusta încinsă pe şolduri şi pe pântecul bombat, cu aceeaşi fixitate ca a căştii de fier de pe cap. Nu îmi amintesc să fi avut riduri; emana o robusteţe ofensivă ce imprima un uşor tremur în obiectele şi fiinţele de care se apropia. Iar glasul îi era mustrător, pedant, atunci când nu tuna de furie aruncând ghiulele încinse şi broaşte râioase în efluvii de acid sulfuric. Deja e suficient, dacă îmi amintesc şi cum se mişca sau care îi erau ticurile verbale, deviez cu intenţia textului meu într-un dubios elogiu. A fost doar o probă de memorie. Cred că aş putea să-i descriu cel puţin la fel de bine pe toţi profesorii pe care i-am avut. Din păcate, marea majoritate au fost astfel de figuri ridicole din cauza cărora termenul de „profesor” s-a depreciat în vocabularul meu.

H. P.

(din culegerea Careul de jokeri, 2008)