Am scris acest text ca o introducere la un scurt fragment pe care îmi face plăcere să-l citez, după cum mi-a făcut plăcere să-l citesc, printre scrierile unui gânditor contemporan foarte lucid, Alain Besançon, istoric generalist, nu de-al artei, fapt recunoscut în debutul eseului evocat, Imaginea divină.

Gânditor lucid, am zis, după 1956 când se dezice de comunism, la 24 de ani… dar cum altfel, se poate obiecta, cum altfel ar putea fi un intelectual cu patalama în avansata noastră epocă. Și totuși, Anatomia unei stafii apărută în 1981 l-a surprins chiar și pe Raymond Aron, deja minoritar ca nivel de luminozitate printre intelectualii secolului (deja) trecut. Adică: în ce măsură comunismul chiar s-a dovedit a fi o stafie (și-un stafilococ, aș adăuga, pe ideea maladiei mentale artificiale epidemice și contagioase), așa cum fusese anunțat din manifestul părintelui fondator, a fost greu (până la imposibil) de perceput pentru mințile încețoșate de opiul ideologic. Încă mai este. Astfel că mulți au defilat cu ceață și negură deasă prin paginile istoriei recente, devenind reputați prin orice altceva decât claritatea, pătrunderea și strălucirea rezervată mereu, csf? ncsf!, unei Elite răzlețe și volatile (în comparație cu teluricele turme de rinoceri). Una dintre minoritățile pentru care nu se bate niciun socialist cu pumnul în piept, ba chiar dimpotrivă.

Specialist în istoria rusă și în nenorocirea secolului trecut (dar nu depășit), catolicul Besançon a acordat o atenție specială și istoriei iconoclasmului, subiect cu întindere asupra vastelor domenii ale artei și religiei, teritorii ne-acaparate-și-expropriate de opiomanii pentru care Totul (în lipsa divinității) este o „politică” ce numește ceva mai puțin decât această știință (străveche și de neluat în seamă). Ca rod al cercetării, observația că „cerul și pământul ar fi într-o relație de reciprocitate” amintește de un colind, de o Întrupare.

Autorul urmărește evoluția artei în paralel cu evoluția ideii de divinitate, parcurgând o serie de etape istorice. Ajuns la epoca modernă, îmbrățișează punctul de vedere al esteticii hegeliene pentru a confirma calitățile vizionare ale filozofului idealist în privința direcției pe care urma să se dezvolte arta în secolul pierderii credinței.

„Duminica vieții”, expresia lui Hegel referitoare la pictura olandeză, devine emblema celei mai modeste dintre căile urmate de arta actuală, dar, spune Besançon, cu potențialul celei mai bogate posterități: „pictura duminicii vieții” – „pe deplin dedicată contemplării lucrurilor, imagine a unei societăți fericite și libere” în care „Dumnezeu apare și se impune de la sine”.

Până la încheierea fericită și în mod ciudat surprinzătoare pentru mine ca pictoriță a Frumosului și cititoare de Besançon totodată – acest model de luciditate, capabil să parcurgă cărți negre precum cele ale veacului… învechit în rele, care mai crede în peisaje, în portrete, în armonii cromatice, într-o lume care celebrează natura fără să fie vorba de propagandă ecologistă, ci de Libertate… un european, nu american, ba chiar francez… – până atunci, mai sunt de amintit „originalitatea absolută” și Begriff-ul.

Țin să specific că atunci când menționez temele clasice ale studiului după natură nu le numesc nici ca opuse unei arte non-figurative, nici ca valabile prin ele însele ca și cum orice reprezentare a unui lucru real e automat „artă” – ci în raportul lor tradițional cu categoria estetică a frumosului. Categorie confruntată pe parcursul ultimului („last but not least”) veac cu o alta: Sublimul. Un sublim mai curând iconoclast, produs al geniului kantian care experimentează Absolutul într-un mod neîmpărtășibil, dar și hegelian, unde arta lipsită de susținerea credinței se vede înlocuită de filozofie.

După această confruntare dintre Frumosul care nu mai este gustat/ perceput/ suficient… și Sublimul devenit „la modă” (modern) în ciuda ezoterismului său intrinsec, (deviat însă și el între timp înspre derizoriu și sordid, cam cum îl arată gravura lui Doré pe Lucifer în picajul său din cer, transformându-se din înger în demon), iată cu ce text m-a surprins istoricul puternic ancorat în realitate: „ne așteptăm la revenirea în pictură a «duminicii vieții» ”. La o estetică „a observației și a execuției”! La studiul care se mai identifică și cu „arta de a observa” și care vine din libertate și bucurie și le transmite mai departe.

De ce m-a surprins? Probabil, așa cum mă surprinde frumusețea pomilor înfloriți și înverziți în fiecare primăvară. Pentru mine, Frumosul este Sublim!

„Încă din vremea lui Hegel, raportul cu lumea de Sus, la acuareliștii englezi sau la impresioniștii francezi, se stabilea de la sine, nu ca un act conștient, prin contemplarea fericită a creației. Fără să-și dea seama, ei preamăreau lumina, și o anume lumină îi răsplătea. Însă acea hybris romantică a unui raport direct cu divinitatea, care se lipsește de mijlocirea naturii, a lucrurilor, încearcă în mod disperat să creeze obiecte pline de sacru. Cel mai adesea ei nu obțin acele obiecte, ci doar ilustrează patosul și angoasa în care i-a aruncat această hybris. Dacă îl avem în vedere numai și numai pe Dumnezeu, pierdem pământul, iar Dumnezeu se ascunde. Dacă avem în vedere și pământul, ba chiar numai pământul, mai sunt șanse să se producă pentru noi o epifanie.”

(Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, Humanitas, 2007, p. 138 – finalul eseului Imaginea divină, apărut în Commentaire nr. 88, iarna 1999 – 2000)

A personal introduction to Alain Besançon essay ”The Divine Image” (1999), which is a reflection on Iconoclasm and Iconophilia that goes beyond religion, up to the contemporary secular art, with a beautiful conclusion that I quote from the original French version:

„…La chute finale intervint en I940, qui vit la translatio artis de Paris vers New York. Depuis l’Amérique, qui impose depuis la guerre sa prépondérance artistique, c’est l’esthétique romantique du sublime qui a triomphé dans le monde entier. Nous attendons, sous le pathos tragique qui domine aujourd’hui, le retour dans la peinture du “dimanche de la vie”.

Nous pouvons arrêter ici notre long voyage. Nous avons vu deux fois l’image divine se développer en toute innocence, dans l’antiquité et dans l’Europe médiévale et moderne, et deux fois nous l’avons vu chanceler et momentanément s’effacer non par un affaiblissement de la religion, mais par une critique ardemment religieuse qui s’indignait de l’insuffisance de l’image par rapport à son prototype ou à son idéal divin. Depuis le temps de Hegel, le rapport avec le monde d’en haut, chez les aquarellistes anglais ou chez les impressionnistes français s’opérait tout seul, sans intention consciente, par la contemplation heureuse de la création. Sans le vouloir, ils rendaient grâce à la lumière et une lumière les récompensait. Mais l’hybris romantique d’un rapport direct avec le divin, et qui se passe de la médiation de la nature, des choses, essaye désespérément de créer des objets remplis de sacré. Le plus souvent ils n’obtiennent pas ces objets, mais seulement donnent à voir le pathos et l’angoisse où cette hybris les a plongés. Si on vise Dieu seul, on perd la terre et Dieu se cache. Si on vise aussi la terre, voire seulement la terre, on a quelque chance de voir se produire une épiphanie.”

(Alain Besançon, L’image divine, 1999/2000)